Asociația Arhitecților din Moldova

Interviu cu Mihai Şeremet, preşedintele Asociaţiei Arhitecţilor din Republica Moldova
Luna septembrie 2011
(Nepublicat în revista Ministerului ”Construcții și amenajare regională”, în schimb citit de autorități și, ca rezultat - autorul și Asociația ajung în disgrație iar Uniunea Arhitecților = Convoacă Congresul și îndeplinește ”ordinul” de fuzionare Uniunea-AAM)
Domnule Mihai Şeremet,  în viziunea dumneavoastră, care este principala explicaţie a eşecului autorităţilor, dar şi a societăţii civile din  Republica Moldova la capitolul salvgardării şi punerii în valoare a monumentelor de arhitectură?  
Ar merita de reţinut că nu există un concept al Ministerului Culturii despre ce înseamnă punerea în valoare a patrimoniului arhitectural, şi că deseori se neglijează funcţia. Nu poate fi păstrat sub o cupolă de sticlă un monument. El urmează să trăiască, şi de aceea e normal să corespundă unor rigori moderne, care ţin de utilităţi, spaţii, lumină…   Lumea deja a elaborat anumite principii de reconstituire, de restaurare, de conservare. Noi urmează să decidem:  acceptăm, respectăm ce a făcut lumea, sau, bazîndu-ne pe experienţa mondială, elaborăm propria concepţie. Cu liniile roşii şi cu străzile din Chişinău s-a produs conflictul, datorită  rezolvării parţiale a problemei. S-a  încercat pe principiile vechi, sovietice de urbanism, să se vină într-o realitate nouă. Cu noi reguli, cu proprietate privată, cu transport nu că excesiv – s-a produs o adevărată explozie în privinţa transportului. Nimeni nu a presupus, acum  20 de ani , că va veni timpul cînd o familie poate dispune de două sau chiar trei automobile. Şi dacă se mergea temeinic, gospodăreşte, un plan urbanistic general urma să pornească de la nişte elaborări ştiinţifice cu caracter urban. Asemenea elaborări, în perioada sovietică, se făceau de către instituţii numeroase şi foarte bine asigurate. Cu cadre şi cu tehnică,  şi cu mijloace financiare foarte  serioase.  Şi acele elaborări, făcute la Moscova, Leningrad, Kiev,  erau foarte strict respectate.
Cel mai important este că instituţiile la care vă referiţi erau asigurate cu sarcini foarte clare…  
Bineînţeles, în acel sistem ultracentralizat era lesne de lansat orice dispoziţii – mecanismul lucra foarte bine de la vîrf şi pînă în teritoriu. La noi, s-a încercat a mai rezolva problema urbanistică în lipsa unui asemenea mecanism. Mai bine zis, acesta a fost dereglat, trunchiat, apoi reanimat şi pus din nou în funcţie. Şi n-a mers. Îndrăznesc să fiu mai radical: Planul Urbanistic General al Chişinăului s-a mimat. Abia acum se încearcă, în cadrul Regulamentului de urbanism, de către Institutul „Chişinău-Proiect”,  pas cu pas, să se mai limpezească lucrurile. Dar întrucît la nivelul general  s-au comis erori de concepţie, valoarea cea mai mare a acestui Plan Urbanistic General este colectarea datelor iniţiale, examinarea unor potenţiale de care dispune astăzi ţara şi conşientizarea că un asemenea document, spre deosebire de perioada sovietică, trebuie privit ca un proces continuu şi nicidecum nu ne poate satisface o campanie – am elaborat planul, am discutat , l-am confirmat şi îl implementăm. Asta ţine de trecut. O economie de piaţă permanent introduce corective, schimbări, este foarte flexibilă situaţia economică, şi urbanismul care urmează a fi coordonat cu economia la fel urmează să devină foarte flexibil. Şi aici e şi conflictul, paradoxul – cum ansamblul construcţiilor, adică oraşul care în esenţa sa este imobil,  în acelaşi timp trebuie să devină foarte flexibil.  Uite aici trebuie să punem la contribuţie ingeniozitatea urbaniştilor, arhitecţilor. La noi, urbaniştii sînt, de fapt, nişte autodidacţi, sînt arhitecţi care şi-au aprofundat de sine stătător cunoştinţele în domeniul urbanismului, au însuşit anumite lucruri. Desigur, la anumite probleme care au apărut pe parcurs ei au dat soluţii. Dar vedem că aceste soluţii au fost adecvate în măsura în care a fost posibil de însuşit un asemenea domeniu amatoriceşte.
Să ne referim mai precis la latura ocrotirii monumentelor de arhitectură în acest proces. Fiţi de acord, în tot acest răstimp aspectul dat este de-a dreptul neglijat de către responsabilii de dezvoltarea urbei. 
Monumentele istorice se cer ocrotite prin definiţie. Dar consider că registrele monumentelor de arhitectură au anumite lacune la nivel de studii. În ce măsură ele sînt profunde? Şi cît de stabile ar trebui să fie aceste registre, cu ce periodicitate urmează să fie revizuite? Doar lumea progresează, se schimbă…
Dar vedeţi că în cazul monumentelor istorice lucrurile stau tocmai invers – cu cît înaintăm în timp, cu  atît creşte valoarea obiectului, cu cît este mai vechi, cu atît este mai preţios.  
Trebuie să fim siguri că din multitudinea de clădiri vechi le păstrăm pe cele care cu adevărat au valoare. Incompetenţa deseori duce la o conservare din porniri gen “las’ să fie – de stricat oricînd vom reuşi”. Nu s-au făcut investiţii şi investigaţii suficiente pentru ca aceste monumente să fie apreciate din toate punctele de vedere şi la justa valoare – ca să li se dea gradul de conservare, să se facă şi recomandări în vederea restaurării şi utilizării lor. Un monument poate să fie valoros ca aspect,  altul ca soluţie constructivă, al treilea monument are conotaţie istorică, legată de anumite evenimente sau personalităţi. Poate fi cazul unor valori de ordin compoziţional-urban, adică să avem o clădire care a intrat deja în conştiinţa cetăţeanului şi cetăţeanul este în drept s-o păstreze ca pe un patrimoniu ce ţine de silueta urbană. Îmi doresc  să ajung să trăiesc timpurile cînd se va realiza conservarea nu doar a unor monumente separate, dar şi a peisajului urban.
Noi avem atît de puţin în comparaţie cu alte capitale europene. Nu consideraţi un lucru firesc să tindem să păstrăm tot ce mai poate fi păstrat?
De fapt, dacă aplicăm nişte reguli internaţionale, atunci noi nici nu avem oraş istoric în sensul strict ştiinţific. Chişinăul, care a fost distrus masiv în timpul celui de-al doilea război mondial, nu poate să fie catalogat drept oraş istoric cu patrimoniu original intact, şi să se aplice faţă de el regulile valabile în cazul unui oraş istoric, cum sînt, bunăoară, Sighişoara, Iaşi în România (ca să nu mergem mai departe), unde nu se permite nici schimbarea culorilor, facturii geamurilor, pereţilor – acolo este exact conservare totală. În acelaşi timp, acolo clădirile istorice sînt păstrate ca active, ele nu sînt balast. Dar dacă ne conducem după aceste criterii europene, atunci putem să demolăm cu conştiinţa împăcată centrul oraşului!  Şi asta ar fi cea mai mare greşeală, pentru că, inversînd cunoscuta zicală, am veni cu reguli străine în propria mănăstire.  Fiecare trebuie să-şi facă propriul statut, reieşind din propriile capacităţi, propriul nivel de bunăstare şi multe altele.
Exact: avem istoria noastră, trebuie oare s-o demolăm pentru că nu este destul de veche?  
Zicala „întinde-te după cum ţi-i oghealul” este valabilă şi aici. Nu am fost capabili să înfruntăm tăvălucul „economiei de piaţă sălbatice”. Vedeţi, pe de o parte s-a venit cu investiţii particulare, în centru s-au înălţat o sumedenie de aşa-numite „cottage”, dar ele nu sînt case ce ar rezista rigorilor urbane. Oricît de frumoase, prestigioase şi calitative ar fi, ele rămîn, ca siluetă şi concept, rurale. Rămîn, practic, nişte case de vacanţă, mai ales cu aceste garduri împrejur care creează probleme de acces. Mereu am fost radical şi în mai multe rînduri, inclusiv în presă, am abordat problema rusticizării Chişinăului, exploziei urbanistice acoperite de case de livadă şi vile, dar absolut neacoperite conceptual.
Nu a fost auzită vocea arhitecţilor? Avem arhitecţi şi la Primăria municipiului Chişinău, şi la Ministerul Culturii. Pînă la urmă, încălcarea rigorilor urbanismului, demolările, intervenţiile brutale în aspectul edificiilor istorice s-au făcut şi se fac cu participarea unor arhitecţi – fie aflaţi în funcţii publice, fie în calitate de autori ai proiectelor. Autorizaţia lucrărilor de construcţie, reconstrucţie, desfiinţare poartă în mod obligatoriu semnătura arhitectului-şef al municipiului.  Cum vedeţi dumneavoastră soluţia? 
Nu o doar o văd. Prin iniţiativa care se numeşte Asociaţia Arhitecţilor din Moldova, urmărim situaţia şi întreprindem paşi. Sensibilizăm societatea, inclusiv prin publicaţii în presă, prin site-ul pe care l-am înfiinţat, şi chiar prin acest interviu pe care îl ofer acum încercăm să ne spunem cuvîntul ca profesionişti.  Dar această „iniţiativă de jos” a membrilor Asociaţiei - arhitecţi, pedagogi, funcţionari de rînd – nu întotdeauna este susţinută „de sus”. Încercăm a ne maturiza profesionist şi civic. Personal, tot timpul am pledat pentru delegarea unor prerogative şi, respectiv, responsabilităţi proiectantului-arhitect.  Din start, de la constituirea asociaţiei, am declarat că dorim să fim o organizaţie profesională modernă, neafiliată oricăror structuri, dar în acelaşi timp să creăm un mecanism prin care am putea influenţa situaţia. Acum sîntem mai aproape ca oricînd de ideea unui Corp al arhitecţilor, care, în afară de aspectul de creaţie, pe care îl are asociaţia la zi, şi-ar asuma anumite prerogative şi funcţii pe care le exercită în prezent statul. Bunăoară, acordarea unor certificate de calificare arhitecţilor-proiectanţi. Mai bine decît corpul arhitecţilor, nimeni nu ar putea aprecia pregătirea, valoarea unui specialist. Se studiază cîteva proiecte, se pun 4-5 întrebări, se  examinează nişte eventuale pretenţii.  E bine ca arhitectul-proiectant – şi spre asta tindem – să fie penalizat ca şi un conducător auto sau un fotbalist în timpul meciului. A greşit o dată – este avertizat, a doua oară - cartonaş galben sau notiţă în carnetul de conducere…
Este interesantă această propunere privind responsabilitatea proiectantului. Care ar fi riscul  arhitectului care proiectează cu bună ştiinţă un bloc pe locul unui edificiu istoric demolat, în paradigma pe care o descrieţi?
Într-adevăr, orice edificiu neapărat are un proiectant-arhitect, de la faza de schiţă şi pînă la sarcinile de proiect, prin urmare, el este primul care află despre intenţia de demolare.  Arhitectul-proiectant trebuie să cunoască toate aspectele care ţin de gradul de protejare a unui edificiu.  Astăzi, nu ai ce să-i faci – nu există nici o posibilitate de a-i aplica vreo pedeapsă acestui arhitect, decît doar să i se reproşeze că „nu e frumos”.   În cazul în care am crea un Corp al arhitecţilor, am avea un organism profesional care ar fi obligat să răspundă pentru erorile membrilor săi. Şi, în acelaşi timp, optez pentru ca fiecare arhitect să poarte responsabilitate penală, în măsura gravităţii încălcării, dacă se implică într-un act de distrugere a patrimoniului arhitectural. Inclusiv arhitecţii cu funcţii de decizie în cadrul organelor puterii centrale şi locale.
În cazul edificiului de pe strada Bănulescu-Bodoni, demolat recent, în noaptea de Crăciun, care este şansa ca judecata să oblige proprietarul să-l reconstituie după proiectele sau schiţele iniţiale, dacă s-au păstrat în arhive, sau cel puţin după fotografii?  
Ar fi de învăţătură – să fie obligat să-l reconstituie în parametrii iniţiali. Chiar m-aş bucura, dacă s-ar crea un asemenea precedent. Şi, de altfel, arhitectul ar trebui să poarte o responsabilitate pe măsură. La nivel de jurămînt chiar:  „mă oblig să respect legislaţia cu privire la protejarea patrimoniului arhitectural naţional …”
Un analog al jurămîntului lui Hippocrates pentru arhitecţi? 
Cam aşa. Nu dăuna. Arhitectul este inclus în lucrările de construcţie la faza elaborării sarcinilor de proiect pentru obţinerea certificatului de urbanism - şi deja la această fază să intervină responsabilitatea. Să nu poate spune că nu a ştiut, nu a văzut. Un arhitect nu va risca să-şi piardă gradul de calificare. Dă-i omului responsabilităţi şi găseşte mecanismul de a-l sancţiona pentru neîndeplinirea lor. Factorul uman e panaceul. Anonimatul e catastrofal. 
Va înainta Asociaţia Arhitecţilor o iniţiativă legislativă în sensul dat? 
Cînd am devenit preşedinte al Asociaţiei, am înaintat imediat un demers privind constituirea Corpului arhitecţilor.
Dar care ar fi, la modul practic, diferenţa între Uniune, Asociaţie şi Corp? 
Asociaţia a fost o iniţiativă „de jos”. Am văzut lacunele Uniunii arhitecţilor şi considerăm că ea nu mai putea să rămînă în forma actuală în noile realităţi. Uniunea era unica structură competentă, capabilă să intervină pentru conservarea patrimoniului arhitectural.  Dar cei care au diriguit au fost interesaţi în păstrarea unei uniuni infantile şi inactive. Terenuri, privatizări… Uniunea s-a transformat în uniunea funcţionarilor publici. Toţi sînt cu funcţii şi nu pot fi liberi în acţiunile lor. Noi am pretins la fuzionarea Uniunii şi Asociaţiei şi la crearea unui Corp al arhitecţilor, aşa cum se face în toată lumea. În România s-a procedat ca şi în Italia – s-a înfiinţat Ordinul arhitecţilor, în Franţa avem un Ordin al arhitecţilor. Şi la noi trebuie să se întîmple. Ordinul este o uniune a unor liberi profesionişti, cu codul deontologic respectiv, cu unele aspecte de organizaţie sindicală, care apără interesele arhitecţilor şi care îşi asumă toate problemele breslei. 
Dar în ceea ce priveşte emiterea unor recomandări profesioniste, oneste, cu grad înalt de autoritate, care ar servi drept temei pentru luarea deciziilor în domeniul urbanismului, patrimoniului arhitectural de către structurile puterii? 
Un organ al arhitecţilor de nivelul Curţii Supreme de Justiţie?  Sigur că da! Un consiliu de breaslă naţional, care să emită decizii cu forţă de executare necondiţionată, şi să aibă drept de veto. Şi care să funcţioneze non-stop, nu doar de la caz la caz. Poate că astfel am avea altă situaţie în capitală şi în întreaga ţară la capitolul ocrotirii monumentelor de arhitectură.  CDR 
Citate evidenţiate: 
Îmi doresc  să ajung să trăiesc timpurile cînd se va realiza nu doar conservarea unor monumente separate, dar şi a peisajului urban.
Mereu am abordat problema rusticizării Chişinăului: exploziei urbanistice acoperite de case de livadă şi vile, dar absolut neacoperite conceptual.
Optez pentru ca fiecare arhitect să poarte responsabilitate penală, în măsura gravităţii încălcării, dacă se implică într-un act de distrugere a patrimoniului arhitectural.
Un organ al arhitecţilor de nivelul Curţii Supreme de Justiţie?  Sigur că da!